Cuvintele Eclesiastului, fiul lui David, Ómpăratul Ierusalimului.

O, deşertăciune a deşertăciunilor, zice Eclesiastul, o deşertăciune a deşertăciunilor! Totul este deşertăciune.

Ce folos are omul din toată truda pe care şi-o dă sub soare?

Un neam trece, altul vine, şi păm‚ntul răm‚ne veşnic Ón picioare.

Soarele răsare, apune şi aleargă spre locul de unde răsare din nou.

V‚ntul suflă spre miază-zi, şi se Óntoarce spre miază-noapte; apoi iarăşi se Óntoarce, şi Óncepe din nou aceleaşi rotituri.

Toate r‚urile se varsă Ón mare, şi marea tot nu se umple: ele aleargă necurmat spre locul de unde pornesc, ca iarăşi să pornească de acolo.

Toate lucrurile sunt Óntr-o necurmată frăm‚ntare, aşa cum nu se poate spune; ochiul nu se mai satură privind, şi urechea nu oboseşte auzind.

Ce a fost, va mai fi, şi ce s-a făcut, se va mai face; nu este nimic nou sub soare.

Dacă este vreun lucru despre care s-ar putea spune: ÑIată ceva nou!î de mult lucrul acela era şi Ón veacurile dinaintea noastră.

Nimeni nu-şi mai aduce aminte de ce a fost mai Ónainte; şi ce va mai fi, ce se va mai Ónt‚mpla mai pe urmă nu va lăsa nici o urmă de aducere aminte la cei ce vor trăi mai t‚rziu.

Eu, Eclesiastul, am fost Ómpărat peste Israel, Ón Ierusalim.

Mi-am pus inima să cercetez şi să ad‚ncesc cu Ónţelepciune tot ce se Ónt‚mplă sub ceruri: iată o Óndeletnicire plină de trudă, la care supune Dumnezeu pe fiii oamenilor.

Am văzut tot ce se face sub soare; şi iată că totul este deşertăciune şi goană după v‚nt!

Ce este str‚mb, nu se poate Óndrepta, şi ce lipseşte nu poate fi trecut la număr.

Am zis Ón mine Ónsumi: ÑIată că am sporit şi am Óntrecut Ón Ónţelepciune pe toţi cei ce au stăp‚nit Ónaintea mea peste Ierusalim, şi mintea mea a văzut multă Ónţelepciune şi ştiinţă.

Mi-am pus inima să cunosc Ónţelepciunea, şi să cunosc prostia şi nebunia. Dar am Ónţeles că şi aceasta este goană după v‚nt.

Căci unde este multă Ónţelepciune, este şi mult necaz, şi cine ştie multe, are şi multă durere.