Pentru ce nu păzeşte Cel Atotputernic vremurile de judecată, şi de ce nu văd cei ce-L cunosc zilele Lui de pedeapsă?

Sunt unii care mută hotarele, fură turmele, şi le pasc; iau măgarul orfanului, iau zălog vaca văduvei; Ómbr‚ncesc din drum pe cei lipsiţi, silesc pe toţi nenorociţii din ţară să se ascundă.

Şi aceştia, ca măgarii sălbatici din pustie, ies dimineaţa la lucru să caute hrană, şi Ón pustie trebuie să caute p‚inea pentru copiii lor.

Taie nutreţul care a mai rămas pe c‚mp, culeg ciorchinele rămase pe urma culegătorilor Ón via celui nelegiuit.

Œi apucă noaptea Ón umezeală, fără Ómbrăcăminte, fără Ónvelitoare Ómpotriva frigului.

Œi pătrunde ploaia munţilor, şi, neav‚nd alt adăpost, se ghemuiesc l‚ngă st‚nci.

Aceia smulg pe orfan de la ţ‚ţă, iau zălog tot ce are săracul.

Şi săracii umblă goi de tot, fără Ómbrăcăminte, str‚ng snopii şi-s flăm‚nzi; Ón grădinile nelegiuitului ei fac untdelemn, calcă teascul, şi le este sete; Ón cetăţi se aud vaietele celor ce mor, sufletul celor răniţi strigăÖ Şi Dumnezeu nu ia seama la aceste mişelii!

Alţii sunt vrăjmaşi ai luminii, nu cunosc căile ei, nu umblă pe cărările ei.

Ucigaşul se scoală Ón revărsatul zorilor, ucide pe cel sărac şi lipsit, şi noaptea fură.

Ochiul preacurvarului p‚ndeşte amurgul: ,Nimeni nu mă va vedeaí, zice el, şi Óşi pune o maramă pe faţă.

Noaptea sparg casele, ziua stau Ónchişi; se tem de lumină.

Pentru ei, dimineaţa este umbra morţii, şi c‚nd o văd, simt toate spaimele morţii.

Dar nelegiuitul alunecă uşor pe faţa apelor, pe păm‚nt n-are dec‚t o parte blestemată, şi niciodată n-apucă pe drumul celor vii!

Cum sorb seceta şi căldura apele zăpezii, aşa Ónghite locuinţa morţilor pe cei ce păcătuiesc.

P‚ntecele mamei Ól uită, viermii se ospătează cu el, nimeni nu-şi mai aduce aminte de el! Nelegiuitul este sfăr‚mat ca un copac, el, care pradă pe femeia stearpă şi fără copii, el care nu face nici un bine văduvei!Ö Şi totuşi, Dumnezeu prin puterea Lui lungeşte zilele celor silnici, şi iată-i Ón picioare c‚nd nu mai trăgeau nădejde de viaţă; El le dă linişte şi Óncredere, are privirile Óndreptate spre căile lor.

S-au ridicat; şi Óntr-o clipă nu mai sunt, cad, mor ca toţi oamenii, sunt tăiaţi ca spicele coapte.

Nu este aşa? Cine mă va dovedi de minciună, cine-mi va nimici cuvintele mele?î