Şi acum!Ö Am ajuns de r‚sul celor mai tineri dec‚t mine, pe ai căror părinţi nu-i socoteam vrednici să-i pun printre c‚inii turmei mele.

Dar la ce mi-ar fi folosit puterea m‚inilor lor, c‚nd ei nu erau Ón stare să ajungă la bătr‚neţe?

Sfrijiţi de sărăcie şi foame, fug Ón locuri uscate, de multă vreme părăsite şi pustii.

Smulg ierburile sălbatice de l‚ngă copăcei, şi n-au ca p‚ine dec‚t rădăcina de bucsau.

Sunt izgoniţi din mijlocul oamenilor, strigă lumea după ei ca după nişte hoţi.

Locuiesc Ón văi Óngrozitoare, Ón peşterile păm‚ntului şi Ón st‚nci.

Urlă printre stufişuri, şi se adună sub mărăcini.

Fiinţe m‚rşave şi dispreţuite, ñ sunt izgoniţi din ţară.

Şi acum, astfel de oameni mă pun Ón c‚ntecele lor, am ajuns de batjocura lor.

Mă urăsc, mă ocolesc, mă scuipă Ón faţă.

Nu se mai sfiiesc şi mă Ónjosesc, nu mai au nici un fr‚u Ónaintea mea.

Ticăloşii aceştia se scoală la dreapta mea, şi Ómi Ómping picioarele, şi Óşi croiesc cărări Ómpotriva mea ca să mă piardă.

Œmi nimicesc cărarea şi lucrează ca să mă prăpădească, ei, cărora nimeni nu le-ar veni Ón ajutor.

Ca printr-o largă spărtură străbat spre mine, se năpustesc sub pocnetul dăr‚măturilor.

Mă apucă groaza. Slava Ómi este spulberată ca de v‚nt, ca un nor a trecut fericirea mea.

Şi acum, mi se topeşte sufletul Ón mine, şi m-au apucat zilele suferinţei.

Noaptea mă pătrunde şi-mi smulge oasele, durerea care mă roade nu Óncetează.

De tăria suferinţei haina Óşi pierde faţa, mi se lipeşte de trup ca o cămaşă.

Dumnezeu m-a aruncat Ón noroi, şi am ajuns ca ţăr‚na şi cenuşa.

Strig către Tine, şi nu-mi răspunzi; stau Ón picioare, şi nu mă vezi.

Eşti fără milă Ómpotriva mea, lupţi Ómpotriva mea cu tăria m‚inii Tale.

Mă ridici, Ómi dai drumul pe v‚nt, şi mă nimiceşti cu suflarea furtunii.

Căci ştiu că mă duci la moarte, Ón locul unde se Ónt‚lnesc toţi cei vii.

Dar cel ce se prăbuşeşte nu-şi Óntinde m‚inile? Cel Ón nenorocire nu cere ajutor?

Nu pl‚ngeam eu pe cel amăr‚t? N-avea inima mea milă de cel lipsit?

Mă aşteptam la fericire, şi c‚nd colo, nenorocirea a venit peste mine; trăgeam nădejde de lumină, şi c‚nd colo, a venit Óntunericul.

Œmi fierb măruntaiele fără Óncetare, m-au apucat zilele de durere.

Umblu Ónnegrit, dar nu de soare. Mă scol Ón plină adunare, şi strig ajutor.

Am ajuns frate cu şacalii, tovarăş cu struţii.

Pielea mi se Ónnegreşte şi cade, iar oasele Ómi ard şi se usucă.

Harfa mea s-a prefăcut Ón instrument de jale, şi cavalul meu scoate sunete pl‚ngătoare.